A facliilor de ceara care ard lânga altare -
Pe când bolta-n fundul Domei sta întunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie, lânga arcul în perete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un înger;
Pe-a altarului icoana în de raze rosii frângeri,
Palida si mohorâta Maica Domnului se vede.
O faclie e înfipta într-un stâlp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murmura.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-aseaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un înger ce se roaga - El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat -
La picioarele Madonei, trista, sfânta, Ea vegheaza.
Pe un mur înalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenuncheata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara,
Val - o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ti lipseste sa fii înger - aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza;
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea sunta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însa aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.
Te iubesc! - era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si încovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ea? - O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite samana gândiri rebele.
Despartiti de-a vietii valuri, între el si între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor,
Câteodat' - desi arare - se-ntâlnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Ce adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amândoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta, mica.
Dara nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mâna ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul îl rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-i sugrume!
A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? - Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poti opune,
C-opunându-te la ele, tu viata-ti risipesti -
Si când mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.
Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viata? Cât amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? - Amarârea, care sufletu-i apasa.
Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se aseaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta. De pe dânsii negurile se descopar...
Este Ea. C-o multumire adânca, nemaisimtita,
El în ochii ei se uita. - Mândra-i de înduiosere;
Ceasul ultim îi împaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte - cine esti ghicesc, iubita.
Am urmat pamântul ista, vremea mea, viata, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu